O poveste de doi bani (de rahat, adică)

Era odată un sat de gospodari. În satul de gospodari trăiau săteni gospodari. Satul era condus de un primar gospodar, iar ordinea publică era străjuită de un sectorist la fel de gospodar, numai că el nu avea timp de gospodărie, că era ocupat cu ordinea.

Într-o zi un sătean a angajat un alt sătean să-i vopsească gardul în verde pentru două căldări de vin şi un sac de urluială.  S-au înţeles din vorbă, dar nu au semnat niciun contract, deci, ţăranul zugrav, practic, nu era impus de lege să îşi îndeplinească obligaţiile convenite în mod oral, mai ales că nici nu a primit remunerarea. Între timp, un alt sătean a scris pe gardul cu pricina cuvântul „ХУЙ”, dar nu oricum, ci cu rahat. Săteanul zugrav, încă neangajat de facto, taman se certase cu un alt vecin şi a adăugat tot cu rahat “VASEA ESTE…”. Proprietarul gardului a văzut ce se întâmplă pe gardul lui, a înţeles a cui e fapta, dar el tot era certat cu Vasea şi a decis să nu intervină, oricum urma să-şi vopsească gardul. în verde. La un moment dat, un cumătru de-al lui Vasea venea de la o petrecere,  noaptea, beat şi, inspirat fiind, a scris “CАМ МУДАК”. A doua zi săteanul zugrav a înţeles cine a scris şi că cumătrul lui Vasea ştie cine a scris despre Vasea, pentru că o zi în urmă, la o beţie, acest cumătru al lui Vasea l-a numit pe vecinul zugrav MUDAK, pentru că el îşi lasă vaca liberă şi ea mănâncă fânul printre scândurile gardului la toţi vecinii. Vecinul zugrav, înţelegând că insulta îi este adresată, nu putea să rămână indiferent şi a adăugat la ultima inscripţie „… А ПОКАЗЫВАЮ НА ДРУГОЙ”. Cumătru lu’ Vasea a înţeles că este vorba de răzbunare, dar pentru că asta din start nu era cearta lui, a scris „AGLAIA E CURVĂ”, Aglaia fiind soţia lui cumătru-so Vasea. Vasea nu a intervenit până acum, pentru că pe proprietarul gardului tot Vasea îl cheamă, dar acum a înţeles că este vorba de el şi imediat a făcut legătura cu cine din vecini s-a certat recent. Ion era plecat la Moscova, Sashka e fricos, Grişa nu ştie limba rusă, Vasea nu putea să scrie cu rahat pe propriul gard… rămâne Mişa, zis „Malearu”. Aici treaba se complică un pic, pentru că cearta lor era de la un gard pe care Mişa îl mutase cu jumate de metru pe terenul lui Vasea, pentru că, zicea Mişa, tata lui Vasea mutase gardul cu un metru spre ei acum 30 de ani. Vasea deja l-a dat în judecată pentru încălcarea hotarelor, dar Mişa l-a dat în judecată pentru că l-a înjurat faţă de toţi vecinii. Avocatul lui Vasea i-a spus să nu se dea la provocare şi să nu care cumva să îl mai înjure pe Mişa, pentru că riscă să piardă procesul cu gardul. Deşi fierbea sîngele în el pentru inscripţiile cu rahat, Vasea a decis să meargă pe cale legală şi s-a dus direct la primărie, la sectorist. Sectoristul este cumătru cu Mişa Malearu, nu poate să-l pedepsească, dar Vasea, soţul Aglaiei, l-a văzut o dată pe sectorist cum lua o piele de oaie de la Alioşa Ţiganul, în timp ce prin sat se furaseră mai multe oi de pe la gospodari şi nimeni nu ştia cine-i hoţul. Sectoristul ştia că Vasea ştie şi de asta trebuia să pedepsească pe cineva. Vasile, proprietarul gardului, îi datora nişte bani sectoristului, iar Mişa i-a spus că urma să vopsească gardul lui Vasea pentru un sac de urluială, taman atât îi datora şi Mişa sectoristului, ba mai beau şi o căldare de vin împreună. Aici i-a picat fisa sectoristului. A doua zi, la decizia sectoristului, Vasile şi-a vopsit singur tot gardul cu rahat, ca să acopere ruşinea şi datoria faţă de sectorist, iar peste două zile Mişa Malearu i-a vopsit gardul cu vopsea verde. Aşa şi trăiesc oamenii gospodari în satul de gospodari…