de ce mi-am facut blog?

Din “Sărbătoarea de Ziua Independenţei” am văzut doar un “afganeţ” beat, am auzit artificiile oferite de orange şi am simţit mirosul de frigărui dintre garaje,  în spatele blocului unde am muncit. Da, da, ieri am muncit. Şi eu, şi colegii mei. Tot ieri, într-o pauză de muncă am constatat că nu-mi iubesc ţara.

Totul a început prin 2001, după ce mi-am redobîndit cetăţenia. Ce chestie şi asta… am redobîndit ceva ce n-am avut niciodată. În fine, atunci credeam că sunt român şi de asta e normal să mi se (re)dea cetăţenia. După ce am stat în România 2 ani, m-am întors în Moldova, cu tot cu cetăţenie, că România nu mi-a mai dat de lucru şi nici de trai. Nu am mai iubit-o de atunci, decît uneori, prin aeroporturi, gări şi vame, cînd mă întrebau unii cu ce drept intru în ţara lor.

În 2004 a fost grevă la Euro TV. Primii mei colegi de muncă, jurnalişti, secretare şi şoferi m-au blamat vreo lună după ce s-a redeschis postul pentru că eu nu am putut să fac greva foamei. Le-am spus de multe ori ce cred despre ei, dar într-o vineri i-am trimis pe toţi în pizda mamelor fiecăruia. Valera ştie tot. Asta a fost primul job al meu în Moldova, de aceea era normal să trag concluzia că angajatorii în Moldova sunt de kkt, iar televiziunile moldoveneşti suck. Printre altele, mulţi colegi de atunci, jurnalişti de meserie, nu au ajuns nici pînă azi jurnalişti de vocaţie. Da, tot atunci am constatat că facultăţile de jurnalism din Moldova pregătesc în mare parte lepădături, lichele si luzeri. Uneori ies jurnalişti, dar rar.

Tot în 2004 am fondat primul partid politic, la o şcoala de vară prestigioasă. Mulţi politicieni magnifici, libertini, comunali şi chiar demodaţi din “aripile tinere” de astăzi au fost colegi de-ai mei timp de un an. Partidul nostru a pierdut alegerile simulate pentru că alte două partide s-au unit împotriva noastră. Noi am avut spot video bun  şi i-am rupt pe toţi la dezbateri televizate simulate. Dar alegerile le-am pierdut. Atunci am realizat că politica din Moldova e murdară, iar politicienii moldoveni sunt nişte kăkănari fără scrupule. Unii politicieni simulanţi de la acea şcoală apar la TeVeu’ astăzi, în postură de “politicieni pe bune”. Bănuiesc că unii din ei chiar s-au dat cu iubirea de la “tribuna independenţei”. Eu n-am văzut nimic.

În 2007 am fost la primul festival de film în Germania. Împreună cu oameni din Serbia, Muntenegru, Albania, Croaţia, Bosnia şi Germania ne-am întrebat timp de 3 zile care este teritoriul balcanic adevărat. Eu le-am povestit despre filmul documentar din Moldova, iar ei mi-au dat taloane de masă, abonament la filme şi m-au cazat în hotel de 3 stele, cu uşa de la veceu transparentă. Pavel Brăila a adus vin şi plăcinte cu Eurolines şi toţi au aplaudat. Sarmalele n-au ajuns, cred că le-au confiscat vameşii nemţi. În acea primăvară am înţeles cum se traduc filmele într-un festival şi mi-am dat seama că unicul festival de film din Moldova, cel mai documentar şi cel mai internaţional, nu este decît o parodie modestă de festival. Nu s-a schimbat mare lucru, doar s-au introdus subtitrările în română.

În 2009 am vrut să văd Avatar în original şi am făcut grupuri pe facebook, iar Ministerul Culturii ne-a chemat să modificăm legea cu privire la cinematografie “ca să promovăm valorile naţionale şi să reeducăm publicul moldovean îndobitocit de afaceriştii antinaţionalişti şi 8 ani de guvernare roşie” . Am modificat toată legea, dar între timp ne-am luat cu alegeri anticipate, fraudate, repetate, cumpărate, democrate… de tot felul. Nu s-a mai adoptat legea. Poate anul acesta. Era să mă angajez la Ministerul Culturii, credeam că aşa pot învinge sistemul dinăuntru. Noroc că sistemul s-a prins (sau poate nu), iar eu m-am luat cu altele şi… n-a ieşit. Am colaborat la distanţă şi mai colaborăm.

În 2010 am conchis că în Ministerele noastre se angajează cîteva categorii de oameni:

1. luzeri. Nu-şi pot găsi un serviciu plătit normal şi sunt nevoiţi să se facă bugetari. de obicei rămîn în sistem pe toată viaţa.

2. moştenitori . Au pe cineva în minister care “îi ajută să fie bine”, important e să aibă răbdare şi hvatkă. ajung sus, se îmbogăţesc repede.

3. fraieri. Deştepţi, energici, şcoliţi (de obicei) peste hotare, aceştia chiar cred că pot schimba ceva. de regulă nu se reţin în sistem, dar unii degradează pînă la prima categorie.

4. tineri cu perspectivă. De regulă onegişti care au demonstrat că se pot adapta oricărui sistem. au ceva din prima categorie, pot ajunge în categoria a doua, dar se autoconfundă  deseori cu a treia.

Îmi place vinul pe care îl face mama, mirosul de iarbă proaspăt cosită, Ion şi Doina Aldea Teodorovici, cuvîntul “dor”, berea băută cu prietenii din studenţie şi… mai  îs cîteva afinităţi personale care sunt aici, în ţara asta, dar ţara în sine îmi place mai puţin decît Italia, Danemarca, Elveţia, Suedia şi chiar România. Recunosc că Rusia îmi place mai puţin, totuşi. Dacă îmi iau afinităţile cu mine şi mă întorc o data pe an pentru plăcerile netransportabile… pot trăi oriunde, fără să iubesc o ţară anume.

Ieri s-au împlinit 20 de ani de la declaraţia de independenţă. Am încercat să mă simt independent şi să(-mi) zic că chiar iubesc ţara asta, dar nu mi-a venit. Nu am găsit nimic unic, nimic care să fie legat de ţara asta şi să nu pot găsi în altă parte. Am întrebat pe mai multă lume, se pare că nimeni din anturajul meu nu a fost la paradă. Toţi cei care au putut spune răspicat şi tare: “Moldova, eu CHIAR te iubesc!”, erau în piaţă sau se simţeau independenţi în altă parte. Poate e ţara lor? Poate eu nu am ce căuta în ţara asta? Poate ea, ţara, îmi oferă iubire pe care eu n-o înţeleg? Poate ar trebui s-o iubesc fără să cer nimic în schimb? aşa cum se zice că e dragostea adevărată?

Şi cum noi, ca şi popor, suntem poeţi la durere şi la bucurie, dar mai ales în suflet… mi-am făcut blog.